Pe-astă lume, sub ăst cer (Cocoșelului Dani)

El nu vrea să crească mare,

Să se țină pe picioare,

Parcă știe pruncul meu

Că-n lume zace cel rău.

Cată acoperământ

Sub al maicii lui veșmânt,

Dar veșmintele mi-s strimte

Și nu îl mai pot cuprinde.

Se înghesuie în mine

Ca-ntr-un ou ce nu-l mai ține,

Atunci când va face crac

Va ieși din el un cap.

Va ieși puiuțul meu

Pe-astă lume, sub ăst cer.

Și-mi va cere-nvățătură

Care nu-i de dat pe gură,

Ci-i de dat în urechiușă,

Care-i tot un fel de gușă,

Însă plină de cuvinte

Și de povețele sfinte.

De la cine va primi

Puiul mamii, omilii?

De la Sân’ Maria Mare

Care-i mamă la oricare.

E și mama ciorilor,

Cum e și a florilor.

Ea pe-Arhanghel îl trimite

Să ne-nvețe lucruri sfinte.

Carmen Caragiu (1965-2015)

De Dragobete (din însemnările cocoșelului Gabi)

Primăvara a venit,

Se aude ciripit,

Ciripit de Dragobeți,

Uite-i colo, sus, pe crengi.

Eu îi văd de la fereastră

Cum se joacă și se ceartă,

Stau în glastră ca o floare

Și mă uit în depărtare.

Dragobetele sunt eu,

Singur ca un popândău,

Un ditamai dragobet

Nas în nas cu-un parapet.

Nu e vorbă, acaret

Să tot fie, berechet,

Unde dai, mobilier,

La etaj și la parter.

Că mă sui, că jos mă dau,

Nu prea am nici chef, nici mau.

La etaj am întâlnire

În oglindă, tot cu mine.

Cum v-am spus, sunt Dragobet,

Cu „probleme” de băiet.

Par eu calm, dar de-aș putea

Prin fereastră aș zbura.

Motor am, și rezervor

Cu focoasă de hormon.

Când mi-oi lua avânt odat’

Pe Lună-am aterizat!

Nu ziceți că nu v-am spus,

Tac, eu, tac, și sunt supus

Până într-o zi, că, ce?...

Doar eu sunt Dragobetele.

Ei, și-acum ce fac? Mă plimb.

Adică nu fac nimic!

Măsor holul din cinci pași,

Halal soi de cercetaș!

Aurica-mi dă târcoale,

Cu ochi dulci, cu vorbă moale,

Când mă saltă-odată-n brață

Mă umple cu dor de viață.

Ian te uită ce mai fată,

Și frumoasă, și deșteaptă,

Și nespus de grațioasă,

O ciupesc și ea mă lasă!...

Mai că vrea, mai că nu vrea,

Mai că nu, mai m-ar lăsa

Să o trag de piciorușe,

Chiparoase fără frunze.

Prima mea iubire, ea,

Ea a fost, mămica mea,

Că de mult noi amândoi

Am fost unul, deși doi.

Ca un cavaler rănit

De prințesa lui primit,

Tot așa am fost și eu

Îngrijit, ca un erou!

Când pieptul mi-l oblojea

Inima mi-o mângâia.

Rana mea, rană de dor,

Se trece doar cu amor!

De când m-am născut, am fost

Cu pieptul rupt pân’ la os,

Cu o inimă ieșită

De dragoste suferindă.

Carmen Caragiu (1965-2015)

În odaia lui Păun

Fetița de negustor

Pe brațe-și purta odor:

Pruncul care ciripea

Glasul i-l înțelegea.

Se-nnoda din ochii lor

Firul călăuzitor

Ce leagă pământ de cer,

Umplând lutul de mister.

Tatăl ei, un negustor,

Vindea paseri în obor.

Toate-n aur îmbrăcate,

Cum vor sta și împăiate.

Fetița amar jelea

Soarta lor atât de grea.

Într-o zi curaj avu:

Un dar tatălui ceru.

În loc de o păpușică

Să îi dea o păsărică.

Pe-astă păpușică vie

Strâns în brațe să o ție.

Și așa primi pruncuț

Pe păunul cel mândruț.

Îl numi chiar Păunaș

Și-l hrăni cu bob și caș.

Păunaș curând va ști

Ce înseamnă a iubi,

Cunoscu tot ce înseamnă

Marea dragoste de mamă.

Prin ei doi a renăscut

Paradisul pe pământ,

Dar această fericire

Pe pământ n-are să ție.

Mamei, pruncul ei iubit

De vrăjmaș i-a fost răpit,

A murit în primăvară

Când sta iarba să răsară.

„Să iubești păpușă vie

E curată nebunie” –

Negustorul hotărî.

Pe Păun morții-l dădu.

Dar în clipa-n care el

Fu cu sufletul la cer,

Ilenuța se trezi

Din leșin – și ce zări?

Chiar în cămăruța lor

Se căsca din dulăpior

Chiar din ușa lui cărare

Și-o lumină-n a ei zare.

O cărare infinită

Și prin pădurici cotită.

Ilenuța o porni

Încotro nimeni n-o ști.

De departe-un ciripit

Fermecat și preaiubit

Mai adânc o atrăgea

În frunziș de catifea.

O fată a dispărut

Fără urmă-n neștiut.

În zadar au căutat

Trupul ei, cel neaflat.

Scotociră în dulap,

Pe sub pat, pe după pat,

În pivniță și în pod,

Prin ungherele de-un cot.

Ea era de negăsit.

Dar era de negândit

Cineva, cum să dispară

Zăvorât într-o cămară.

Căci bătrânul o-ncuiase

Cu zăvoare vajnic trase

În odaia lui Păun,

Când pieirii îl dădu.

Carmen Caragiu (1965-2015)