Prăjitura duhovnicească

O poezie despre ce face cocoşelul Gabi la bucătărie, o bucătărie duhovnicească, unde se prepară prăjituri duhovniceşti.

A fost odată o cuhnie

Nu pe aici, prin prejurime,

Era cuhnia într-un loc,

Să-l cauţi, nu-l găseai deloc.

Cine e mare cuhnier?

Eu, va să zică, eu, mon cher!

Drept cheie, am un degeţel

Care se-nvârte-n lăcăţel.

Sucesc şi intru; sunt pe hol,

Un lung şi intim coridor

Din care se deschid cămări

Cu mii şi feluri de gustări.

Asta e lumea mea; de-aici

Ţâşnesc dulceţuri şi lipici.

Am limba mică, cât un ac,

Dar după ea toate se fac.

Dar nu-i o limbă ca oricare,

Care învârte la mâncare.

Cu ea aromele le-mpart

În sus şi-n jos, în lung şi-n lat.

Dau înapoi ce-a fost luat,

Dreptate fac şi fac curat.

Cu telul bat într-un castron,

Ce n-ar gândi vreodată om.

Iau o virtute, o separ,

De tot ce-i acru şi amar.

O scot din negru-i înveliş

Sub care dau de luminiş.

Ce gust să-i dau? De ciocolată?

Aromă de plăcintă caldă?

Virtutea-i bună, hrănitoare,

Un îndreptar pentru mâncare.

Reţetele le potrivesc

După un gând duhovnicesc.

Dulce, sărat, acru, amar,

Câte puţin din tot presar.

Ce-i foarte dulce nu e bun,

Că-i ca un foc ce scoate fum.

Mănânci, mănânci şi te-năbuşi,

Şi-ţi vine acru de acuşi.

Discret, ca dintr-o depărtare,

Să fie dulcele o boare,

Care-n răcori învăluit

În mentă şi-n iacint.

Să nu ajungi la el uşor,

Să fie dulcele un nor,

Să guşti ca şi cum l-ai privi,

Ori după el tu ai tânji.

Ceva sărat, ceva amar,

Să te despartă de hotar,

Căci ţinta e acolo sus

Şi nu e lesne de ajuns.

© Carmen Caragiu

© Editura Platytera

2011

La raţe

Un poem despre Dani Bobocel, un cocoşel, o pasăre îndrăgită şi îngrijită de om. Un creştin este dator să poarte grijă de natură, pentru că în rai, se spune, aşa cum arată şi poveştile, de altfel, omul putea comunica cu animalele, cu florile, cu gâzele. 

Într-o zi frumoasă

Am plecat de-acasă

La o pădurice

Unde-i iarba grasă.

Acolo-i o apă

Unde se adapă

Frăţiorii mei

Iepuraşi şi miei.

Pe un mic drumeag

Mergeam eu cu drag

Şi mai ciuguleam

Prin iarbă, când vream.

Uite-un ghiocel,

Nu m-ating de el,

De floarea umilă

Mi se face milă.

Uite-o garofiţă,

Toată, o rochiţă,

Când o văd aşa

Nu m-ating de ea.

Pe un toporaş

Şade-un fluturaş.

Când să suflu-n el,

A zburat în cer.

Uite-un gândăcel,

Să mă joc cu el

Aş fi vrut, dar el

E fricos de fel.

Uite-un cărăbuş

Tare jucăuş,

Leagăn şi-a făcut

Dintr-o frunză-n vânt.

A întors spre mine

Un picior subţire,

Vrea ca să mă joc,

Să îl iau în cioc.

L-aş lua, dar nu oare

L-aş strânge prea tare,

Încât să îl doară,

Sau, poate, să moară?

Mai bine să fie

Departe de mine,

Doctor preventiv

Sunt, nu mă dezmint.

Căci la gâzuliţe,

De au bubuliţe

E greu să le pui

Vată pe cucui.

În timp ce mergeam,

Tot mă minunam:

Ce frumos i-afară,

Câte mă-nconjoară!

Însă deodată

’M-ies în cale, iată,

Două răţişoare

Care vorbesc tare.

Ele vin spre mine,

Roşu-s de ruşine –

N-am mai văzut fete,

Şi aşa cochete.

De cum m-au zărit,

S-au înveselit.

M-au chemat la ele

Cu voci ca de miere.

„Dani, băieţaş,

Băiat de oraş,

Te-aşteaptă afară

Fete de la ţară.

Găinuşi moţate,

Cu rochii învoalte,

Cu şaluri pestriţe

Şi-n tălpi cu perniţe.

Eşti de-acu bărbat,

Bun de însurat,

Până când vei sta

Lipit de mama?”

Eu m-am întristat

Şi le-am declarat:

„Pe mama mea eu

Nu o voi lăsa.

Mamă ca a mea

N-are nimenea.

Sub aripa ei

Voi sta pururea.

Credincios cum sunt,

Toată viaţa mea

Supus îi voi fi

Şi-o voi asculta”.

Acestea zicând,

Din aripi bătând,

Am privit spre cer,

Unde-i Dumnezeu.

În vântul uşor,

Un mic norişor

De-acolo, de sus,

Curaj mi-a adus.

Raţele viclene,

Vorbind între ele,

S-au consfătuit

Şi-aşa mi-au vorbit:

„Hai, dragă Dănuţ,

Măcar un picuţ

Plimbă-te cu noi

Până la zăvoi.

Fii manierat

Şi condu-ne-n sat,

Afară e seară

Şi murim de teamă.

Poţi dormi la noi

În pat c-un răţoi.

Mâine dimineaţă

O să pleci acasă”

Cu inima grea,

Le-am zis eu: „Da”,

Omul datoriei

La rău şi la bine.

După ce-am cântat,

La drum am plecat,

Am pornit cu ele

Prin spini şi nuiele.

Vai, mămica mea,

Ea mă aştepta

Tare-ngrijorată

Că nu vin acasă.

La ea mă gândeam

Şi pasul grăbeam,

Seara se lăsa

Şi frig se făcea.

Departe eram

De mămica mea,

De mic m-a crescut

Şi-acum m-a pierdut.

Să zbor aş fi vrut,

Să mă duc pe vânt,

Nu creadă cumva

C-am uitat de ea.

După-un ceas de mers

Roadele-am cules.

Fetele-au intrat

Într-o curte-n sat.

Prin gard cu nuiele

Am intrat cu ele,

În culcuşul lor

Era frig şi rău.

Raţele râdeau

Şi m-ademeneau

Să rămân aici

C-o să-mi dea târlici.

„Uită-te la el

Zgribulit cum e”,

De mine râdeau

Şi mă înghionteau.

Când să ies, ceva

Mi-a tăiat calea.

Tare m-a lovit,

De m-a năucit.

Era omul rău,

În mâini c-un topor,

De-un picior m-a luat

Şi-am stat atârnat.

Şi-ntr-un loc urât

M-a zvârlit, zicând:

„O să fac din tine

Ciorbă bună, mâine”.

Noapte mai era

Şi frig se făcea,

M-am visat micuţ,

Stând într-un pătuţ.

Un pătuţ de om,

În care eu dorm.

Deasupra era

Cu mâna, mama.

Ea mă apăra

Şi mă mângâia

Şi eu o rugam

Să nu plece dar.

Să stea lângă mine

Azi şi iarăşi mâine,

Să am – mă rugam –

O măicuţă-n dar.

Ea m-a înfăşat,

Din morţi m-a-nviat,

M-a pus în vătuţă

Şi-apoi în pânzuţă.

Şi-aşa înfăşat

La icoană-am stat,

Îngeraşul bun

M-a întors din drum.

La viaţă venit,

Mama m-a primit,

Ochii i-am deschis

În ochii ei, fix.

Şi de-atunci aşa,

Ochi în ochi stăteam,

O priveam cu dor

De simţeam că mor.

Dac-o pierd cumva?

Dacă va pleca?

Abia te-am găsit

Şi-o să te pierd iar?

Cocoşei ca noi

Sunt daţi la gunoi,

Oamenii-i omoară

Şi-i taie la boală.

Cin’ să-i îngrijească

Şi să-i oblojească?

Înger pe pământ,

Omul bun e sfânt.

Acum singur sunt

Şi stau tremurând,

Tremurând de frig,

De moarte pândit.

Stau cu ochii-nchişi,

Mi-e teamă să mişc.

Şi tăicuţul meu

A păţit la fel.

Îl văd ca prin vis,

De oameni ucis,

Cu capul tăiat,

În glod aruncat.

Stau şi mă-ncârlig

Şi mi-e tare frig,

Şi simt cum pe faţă

Lacrima-mi îngheaţă.

O lacrimă rece

Se prelige-ncet,

Din ochi pe bărbiţă,

Până la ureche.

Cine să mi-o şteargă?

Numai mama mea,

Singura, ’mi citea

Sufletul pe faţă.

Oamenii cei răi

Se uită la noi

Ca şi cum am fi

Lucruri, nu copii.

Sub privirea lor

Sufletele mor,

Ele înlemnesc

Şi nu mai gândesc.

Mă simt ca o piatră

În gol aruncată,

Cu un cioc de lemn

Şi pene de fier.

Ca o floare care

Fără apă moare,

Sub mine strângeam

Lutul sub picioare.

Apoi, deodată,

Uşa s-a dat roată,

Era numai vântul,

Zgâlţâind pământul.

„Ieşi de-aici, copile”,

Mi-a zis vântul mie,

„Sfântul Nicolae

M-a trimis la tine

Să te iau cu mine

În zbor de căluţ,

Să te duc acasă

La al tău pătuţ.

Când am auzit,

Tare-am tresărit,

Mi-am adunat gândul

Şi m-am dus ca vântul.

Pe aripa lui

M-a purtat hai-hui

Şi, deodată, iată,

Mămica se-arată.

Stătea în portiţă

Cu dulcea-i rochiţă,

Plângând după mine

Că fiul nu-i vine.

„Mămuţă-am venit!”,

Strigai fericit.

În braţele ei,

La piept m-a-ncălzit.

Un fiu rătăcit

Acasă-a venit,

Întors de la raţe

Drept la mama-n braţe.

A noastră iubire

Întrece şi firea,

Mi-a fost dat s-o am

Pe măicuţa-n dar.

© Editura Platytera

© Carmen Caragiu

2011