Cocoşelul Găbişor se visează ursuleţ cu veston şi cu baston.
Viaţa mi-a jucat o festă
Tot mâncam şi mă gândeam
Că-s un ursuleţ cu vestă
Şi batistă-n buzunar.
Ce situaţie înaltă:
Ursuleţul cu veston
Care-n mână învârteşte
Elegantul lui baston.
Trece strada şi priveşte
Lumea printr-un lornion,
Are pantaloni cu dungă
Şi mustaţă ca un om.
Nu-l cunosc, nu mă cunoaşte,
Dar aş vrea o zi măcar
Să fiu ursuleţ cu vestă
Şi cu ceas la buzunar.
La restaurant când merge
Are-n dreapta şerveţel
Şi învârte fideluţa
Firicel cu firicel.
O-ntoarce pe furculiţă
Ca pe-o aţă lungă, lungă,
Şi oricât ar răsuci-o
Fideluţa nu se-ncurcă.
Viaţa mi-a jucat o festă,
Se făcea că am sub ochi
Fideluţe subţirele,
Doamne, să nu le deochi!
Şi am răsucit dintr-una
Mai că nu m-am înecat,
Ca o aţă deşirată
Care, vai, în gât mi-a stat.
Dumnezeu m-a pedepsit,
Că prea mult am năzuit
Auzi, ursuleţ să fiu,
Cu baston şi cu chipiu.
Să-mi şterg nasul cu batista
Nu-i de mine, zău aşa,
Darămite fideluţa
S-o mănânc cu mâna mea.
De-aş fi ursuleţ vreodată
Doamne, cât ţi-aş mulţumi,
Lasă-mi visul câteodată
Să visez ce-aş vrea să fiu.
Ca un om să mişc din mână
Cât de mult eu mi-aş dori,
Să mănânc din farfurie
Şi să-nvăţ şi să mă-nchin.
Să am zece butonele
Cu căpşoare mititele,
Ca nişte boboci de floare
Ca să intre-n cheotoare.
Iar la gât, după tipic,
Moş şi babă, cu cârlig.
Un aşa drăguţ veston
Din cocoş te face om.
Unu-mi cere-un butonel
La schimb cu un năsturel.
Accept, dacă butonelul
Seamănă cu năsturelul.
Căci, vezi tu, vestonul meu
Butoni are, toţi la fel,
Şi pe-o parte cheotoare
Rânduite şi egale.
Ştiu precis că moda cere
Ordine şi maniere,
Năstureii toţi de-un fel,
Ori pisică, ori căţel.
Un aşa veston de gală
Nu-i lucru de mântuială,
Că un nasture de soi
Te ridică din noroi.
Când din aţă a căzut
Lumea-ntreagă ai pierdut,
Totul s-a desperecheat
Şi-i doar bun de aruncat.
Acum cocoşelul Găbişor, cel cu inimă bună şi largă, se răzgândeşte şi se-ndură să-şi smulgă din piept un năsturel, ca să-l dăruiască prietenului ce i-l cere.
Însă dacă mă gândesc
Şi socot cât te iubesc,
Atunci eu m-aş îndura
Şi un butonel ţi-aş da.
L-aş rupe din rădăcină
Ca pe-o floare din grădină,
Cu mână tremurătoare
L-aş culege ca pe-o floare.
Şi-apoi n-aş mai cere-n schimb
Pentru darul meu nimic.
Tot ce-i dat e veşnic dat,
Ca un râu neînturnat.
Iar vestonul meu ciuntit,
De un butonel lipsit,
L-aş păstra, că-i bun la frig,
Sărăcuţ, da’nfofolit.
După ce a visat că se poartă cu vestă şi baston, ca un ursuleţ din poveste sau chiar ca un om adevărat, cocoşelul Gabi a mai avut un vis, de astă dată rău. A visat că i-au căzut, pe rând, toţi năstureii de la veston. S-a dezamăgit. A văzut el că nu-i mare scofală cu îmbrăcămintea asta, care ori se rupe, ori se învecheşte, ori se pătează, ori căreia îi fug nasturii, unul câte unul. Căzut pe gânduri, Găbişor a scris o poezie pe care ne-a trimis-o nouă, oamenilor, să o citim.
Revolta năstureilor
Să vă spun la toţi ceva,
Lumea noastră e aşa:
Feştelită şi căzută
Ca o şăpcălie ruptă.
Când eşti bine îmbrăcat
Hop! Un nasture-a picat,
Unde-i şapcă şi fason
E şi-o gaură în bor.
Când îţi cumperi pantaloni
Nu te-ncap, ori sunt cât doi.
Pantofi noi, zici? Ori te rod,
Ori la ploaie se fac tort.
Omul e pe dedesubt
Ca unul pierit de mult,
Numai ce-i pe dinafară
Se pune la socoteală.
Dă-i jos şapca de pe cap
Şi-ai să vezi un soi de drac:
Ăsta-i omul conformist
Cu profil de poliţist.
Toată ziua-n uniformă,
Doar aşa se simte-n formă.
Are patru nasturi mari
Ca potcoavele de cai.
Cât timp nasturii stau sus
E-mpărat, nimic de spus,
Unul numai de-a picat
Slava i s-a dezumflat.
Că mărirea i se-agaţă
Doar de-un nasture şi-o aţă.
Aşa că, iubiţii mei,
Să-i cinstim pe năsturei.
Fără ei, cine suntem?
Viaţa noastră-i un blestem.
Năstureii s-au vorbit
Şi-o revoltă-au plănuit.
Să sară din cheotoare
Şi s-o ia dura la vale.
Dar nu toţi, ci doar pe rând,
Câte unul, când şi când.
Râsete de năsturei
Or să sune pe alei,
Unde păsări ciugulesc
Şi desculţe dănţuiesc.
Freamătă natura toată
Ca de-o veste minunată.
Năsturei cu ochi şi gură
Râd de ce-au lăsat în urmă:
Imperii brusc dărâmate
Şi iluzii destrămate.
Pe ruina lor răsare
Frumuseţea fără ţoale.
Dumnezeu ne-a dat o haină,
Dar şi sufletul sub haină.
Cu el suntem fericiţi
Şi-n pantofi şi în târlici.
Aşa că, iubiţii mei,
Fiţi atenţi la năsturei.
Ei se duc, dar ce nu pleacă
Este-n om inima-i largă.
© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011
