vineri, 11 noiembrie 2011

Prăjitura duhovnicească

O poezie despre ce face cocoşelul Gabi la bucătărie, o bucătărie duhovnicească, unde se prepară prăjituri duhovniceşti.


A fost odată o cuhnie
Nu pe aici, prin prejurime,
Era cuhnia într-un loc,
Să-l cauţi, nu-l găseai deloc.

Cine e mare cuhnier?
Eu, va să zică, eu, mon cher!
Drept cheie, am un degeţel
Care se-nvârte-n lăcăţel.

Sucesc şi intru; sunt pe hol,
Un lung şi intim coridor
Din care se deschid cămări
Cu mii şi feluri de gustări.

Asta e lumea mea; de-aici
Ţâşnesc dulceţuri şi lipici.
Am limba mică, cât un ac,
Dar după ea toate se fac.

Dar nu-i o limbă ca oricare,
Care învârte la mâncare.
Cu ea aromele le-mpart
În sus şi-n jos, în lung şi-n lat.

Dau înapoi ce-a fost luat,
Dreptate fac şi fac curat.
Cu telul bat într-un castron,
Ce n-ar gândi vreodată om.

Iau o virtute, o separ,
De tot ce-i acru şi amar.
O scot din negru-i înveliş
Sub care dau de luminiş.

Ce gust să-i dau? De ciocolată?
Aromă de plăcintă caldă?
Virtutea-i bună, hrănitoare,
Un îndreptar pentru mâncare.

Reţetele le potrivesc
După un gând duhovnicesc.
Dulce, sărat, acru, amar,
Câte puţin din tot presar.

Ce-i foarte dulce nu e bun,
Că-i ca un foc ce scoate fum.
Mănânci, mănânci şi te-năbuşi,
Şi-ţi vine acru de acuşi.

Discret, ca dintr-o depărtare,
Să fie dulcele o boare,
Care-n răcori învăluit
În mentă şi-n iacint.

Să nu ajungi la el uşor,
Să fie dulcele un nor,
Să guşti ca şi cum l-ai privi,
Ori după el tu ai tânji.

Ceva sărat, ceva amar,
Să te despartă de hotar,
Căci ţinta e acolo sus
Şi nu e lesne de ajuns.


© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011

miercuri, 9 noiembrie 2011

La raţe

Un poem despre Dani Bobocel, un cocoşel, o pasăre îndrăgită şi îngrijită de om. Un creştin este dator să poarte grijă de natură, pentru că în rai, se spune, aşa cum arată şi poveştile, de altfel, omul putea comunica cu animalele, cu florile, cu gâzele. 


Într-o zi frumoasă
Am plecat de-acasă
La o pădurice
Unde-i iarba grasă.

Acolo-i o apă
Unde se adapă
Frăţiorii mei
Iepuraşi şi miei.

Pe un mic drumeag
Mergeam eu cu drag
Şi mai ciuguleam
Prin iarbă, când vream.

Uite-un ghiocel,
Nu m-ating de el,
De floarea umilă
Mi se face milă.

Uite-o garofiţă,
Toată, o rochiţă,
Când o văd aşa
Nu m-ating de ea.

Pe un toporaş
Şade-un fluturaş.
Când să suflu-n el,
A zburat în cer.

Uite-un gândăcel,
Să mă joc cu el
Aş fi vrut, dar el
E fricos de fel.

Uite-un cărăbuş
Tare jucăuş,
Leagăn şi-a făcut
Dintr-o frunză-n vânt.

A întors spre mine
Un picior subţire,
Vrea ca să mă joc,
Să îl iau în cioc.

L-aş lua, dar nu oare
L-aş strânge prea tare,
Încât să îl doară,
Sau, poate, să moară?

Mai bine să fie
Departe de mine,
Doctor preventiv
Sunt, nu mă dezmint.

Căci la gâzuliţe,
De au bubuliţe
E greu să le pui
Vată pe cucui.

În timp ce mergeam,
Tot mă minunam:
Ce frumos i-afară,
Câte mă-nconjoară!

Însă deodată
’M-ies în cale, iată,
Două răţişoare
Care vorbesc tare.

Ele vin spre mine,
Roşu-s de ruşine –
N-am mai văzut fete,
Şi aşa cochete.

De cum m-au zărit,
S-au înveselit.
M-au chemat la ele
Cu voci ca de miere.

„Dani, băieţaş,
Băiat de oraş,
Te-aşteaptă afară
Fete de la ţară.

Găinuşi moţate,
Cu rochii învoalte,
Cu şaluri pestriţe
Şi-n tălpi cu perniţe.

Eşti de-acu bărbat,
Bun de însurat,
Până când vei sta
Lipit de mama?”

Eu m-am întristat
Şi le-am declarat:
„Pe mama mea eu
Nu o voi lăsa.

Mamă ca a mea
N-are nimenea.
Sub aripa ei
Voi sta pururea.

Credincios cum sunt,
Toată viaţa mea
Supus îi voi fi
Şi-o voi asculta”.

Acestea zicând,
Din aripi bătând,
Am privit spre cer,
Unde-i Dumnezeu.

În vântul uşor,
Un mic norişor
De-acolo, de sus,
Curaj mi-a adus.

Raţele viclene,
Vorbind între ele,
S-au consfătuit
Şi-aşa mi-au vorbit:

„Hai, dragă Dănuţ,
Măcar un picuţ
Plimbă-te cu noi
Până la zăvoi.

Fii manierat
Şi condu-ne-n sat,
Afară e seară
Şi murim de teamă.

Poţi dormi la noi
În pat c-un răţoi.
Mâine dimineaţă
O să pleci acasă”

Cu inima grea,
Le-am zis eu: „Da”,
Omul datoriei
La rău şi la bine.

După ce-am cântat,
La drum am plecat,
Am pornit cu ele
Prin spini şi nuiele.

Vai, mămica mea,
Ea mă aştepta
Tare-ngrijorată
Că nu vin acasă.

La ea mă gândeam
Şi pasul grăbeam,
Seara se lăsa
Şi frig se făcea.

Departe eram
De mămica mea,
De mic m-a crescut
Şi-acum m-a pierdut.

Să zbor aş fi vrut,
Să mă duc pe vânt,
Nu creadă cumva
C-am uitat de ea.

După-un ceas de mers
Roadele-am cules.
Fetele-au intrat
Într-o curte-n sat.

Prin gard cu nuiele
Am intrat cu ele,
În culcuşul lor
Era frig şi rău.

Raţele râdeau
Şi m-ademeneau
Să rămân aici
C-o să-mi dea târlici.

„Uită-te la el
Zgribulit cum e”,
De mine râdeau
Şi mă înghionteau.

Când să ies, ceva
Mi-a tăiat calea.
Tare m-a lovit,
De m-a năucit.

Era omul rău,
În mâini c-un topor,
De-un picior m-a luat
Şi-am stat atârnat.

Şi-ntr-un loc urât
M-a zvârlit, zicând:
„O să fac din tine
Ciorbă bună, mâine”.

Noapte mai era
Şi frig se făcea,
M-am visat micuţ,
Stând într-un pătuţ.

Un pătuţ de om,
În care eu dorm.
Deasupra era
Cu mâna, mama.

Ea mă apăra
Şi mă mângâia
Şi eu o rugam
Să nu plece dar.

Să stea lângă mine
Azi şi iarăşi mâine,
Să am – mă rugam –
O măicuţă-n dar.

Ea m-a înfăşat,
Din morţi m-a-nviat,
M-a pus în vătuţă
Şi-apoi în pânzuţă.

Şi-aşa înfăşat
La icoană-am stat,
Îngeraşul bun
M-a întors din drum.

La viaţă venit,
Mama m-a primit,
Ochii i-am deschis
În ochii ei, fix.

Şi de-atunci aşa,
Ochi în ochi stăteam,
O priveam cu dor
De simţeam că mor.

Dac-o pierd cumva?
Dacă va pleca?
Abia te-am găsit
Şi-o să te pierd iar?

Cocoşei ca noi
Sunt daţi la gunoi,
Oamenii-i omoară
Şi-i taie la boală.

Cin să-i îngrijească
Şi să-i oblojească?
Înger pe pământ,
Omul bun e sfânt.

Acum singur sunt
Şi stau tremurând,
Tremurând de frig,
De moarte pândit.

Stau cu ochii-nchişi,
Mi-e teamă să mişc.
Şi tăicuţul meu
A păţit la fel.

Îl văd ca prin vis,
De oameni ucis,
Cu capul tăiat,
În glod aruncat.

Stau şi mă-ncârlig
Şi mi-e tare frig,
Şi simt cum pe faţă
Lacrima-mi îngheaţă.

O lacrimă rece
Se prelige-ncet,
Din ochi pe bărbiţă,
Până la ureche.

Cine să mi-o şteargă?
Numai mama mea,
Singura, mi citea
Sufletul pe faţă.

Oamenii cei răi
Se uită la noi
Ca şi cum am fi
Lucruri, nu copii.

Sub privirea lor
Sufletele mor,
Ele înlemnesc
Şi nu mai gândesc.

Mă simt ca o piatră
În gol aruncată,
Cu un cioc de lemn
Şi pene de fier.

Ca o floare care
Fără apă moare,
Sub mine strângeam
Lutul sub picioare.

Apoi, deodată,
Uşa s-a dat roată,
Era numai vântul,
Zgâlţâind pământul.

„Ieşi de-aici, copile”,
Mi-a zis vântul mie,
„Sfântul Nicolae
M-a trimis la tine

Să te iau cu mine
În zbor de căluţ,
Să te duc acasă
La al tău pătuţ.

Când am auzit,
Tare-am tresărit,
Mi-am adunat gândul
Şi m-am dus ca vântul.

Pe aripa lui
M-a purtat hai-hui
Şi, deodată, iată,
Mămica se-arată.

Stătea în portiţă
Cu dulcea-i rochiţă,
Plângând după mine
Că fiul nu-i vine.

„Mămuţă-am venit!”,
Strigai fericit.
În braţele ei,
La piept m-a-ncălzit.

Un fiu rătăcit
Acasă-a venit,
Întors de la raţe
Drept la mama-n braţe.

A noastră iubire
Întrece şi firea,
Mi-a fost dat s-o am
Pe măicuţa-n dar.




© Editura Platytera
© Carmen Caragiu
2011

marți, 18 octombrie 2011

La arici

O poveste în versuri, în care Dani cocoşelul se întâlneşte cu un arici virtuos.


Ciugulind de colo-ici,
Dădui nas cu un arici,
Care m-a-ntrebat de vreau
La masă cu el să stau.

C-o să-mi dea nuci şi alune
Şi, dacă poftesc, şi mure.
Şi o să-mi istorisească
Viaţa lui cea pustnicească.

Mă privea cu ochi zglobii,
Rugători, ca de copii,
Cu năsucul tremurând
Şi repede respirând.

Ca să nu-l dezamăgesc
I-am zis grabnic că primesc.
Şi pornit-am amândoi
La bordeiul din trifoi.

Casa lui are portiţă
Făcută din foi de viţă
Şi la uşă are preş
Dintr-un brusture leneş.

Bordeiaşul lui din foi
Ne încape pe-amândoi.
În odaie-i o măsuţă
Cu picior de ciupercuţă.

Becul e un licurici
Care-aruncă mult sclipici,
Cu raze atât de vii
Care fac din noapte zi.

„Ce drăguţ apartament!
Ce frumos aranjament!”
Ariciul s-a bucurat
Văzându-mă încântat.

Însă când să-mi povestească
Viaţa lui cea pustnicească
Am văzut că vocea-i plânge
Şi din ochi lacrima-i curge.

„Lasă-mă să-ţi zic pe nume,
Frăţioare, el îmi spune.
Sufăr de o boală mare:
Lipsa de comunicare.

Lumea-i superficială,
Pune preţ pe poleială.
Cu înfăţişarea mea
N-am atras pe nimenea.

Învelit numai în ace,
Către mine nu-şi întoarce
Nimeni faţa; şi toţi fug,
Şi trăiesc tot singur cuc.

Nu m-aş plânge; singurel,
Eu vorbesc cu Dumnezeu,
Dar mă doare inima
Când văd lumea că e rea.

Un suflet să mă-nţeleagă
Nu există, frate dragă,
Însă dacă tu vei trece
Dincolo de aparenţe,

Sub urâta-nfăţişare
Vei afla un suflet mare
Şi un prieten devotat
Cum nu vei găsi un alt...”

Ariciul asta zicând,
Cu năsucul tremurând,
El se înclină spre mine
Şi merse-n bucătărie.

De acolo se întoarse
Aducând vreo două vase,
Pline cu nuci şi alune
Şi cu delicioase mure.

„Popândelule frumos,
M-adresai politicos,
Eşti un suflet minunat
Şi un om adevărat.

Mulţumesc lui Dumnezeu
Că te-a scos în drumul meu.
Taină mare-i viaţa ta
Şi tu m-ai primit în ea.

Tu munceşti din greu s-aduni
Mâncarea de azi pe mâni.
Dragostea să ţi-o arăt,
Voi lua o mură şi-atât.

Restul pune-l la păstrare
Şi ai grijă, frăţioare,
De proviziile tale,
Bune pentru cine n-are.

Văzându-te-am învăţat
Să nu mai fiu răsfăţat,
Că toată ziua mănânc
Şi fac nazuri ca un prunc.

În loc să fiu înţelept
Ca un popândel select,
Toată vremea sar şi zbier
Şi mă bat cu Floricel.

La plecare aş vrea mult
Rochiţa să ţi-o sărut,
Ca să-ţi demonstrez aşa
Că mă plec în faţa ta.

Eu, care mă cred frumos,
Sunt urât şi sunt bubos,
Tu, care te crezi urât,
Eşti mai frumos decât sunt.

Frumuseţea-i o comoară
Dacă e interioară.
Dacă asta vrei şi tu
Vom fi prieteni de acu”.

La plecare, l-am pupat
Pe creştetul de-mpărat,
Cel cu spini încununat
Precum Cel făr’ de păcat.

Şi plecat-am ruşinat
Către casă, întristat,
Dar şi-nţelepţit, căci eu
M-am văzut cât sunt de rău.


© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011

luni, 17 octombrie 2011

Vestonul

Cocoşelul Găbişor se visează ursuleţ cu veston şi cu baston.


Viaţa mi-a jucat o festă
Tot mâncam şi mă gândeam
Că-s un ursuleţ cu vestă
Şi batistă-n buzunar.

Ce situaţie înaltă:
Ursuleţul cu veston
Care-n mână învârteşte
Elegantul lui baston.

Trece strada şi priveşte
Lumea printr-un lornion,
Are pantaloni cu dungă
Şi mustaţă ca un om.

Nu-l cunosc, nu mă cunoaşte,
Dar aş vrea o zi măcar
Să fiu ursuleţ cu vestă
Şi cu ceas la buzunar.

La restaurant când merge
Are-n dreapta şerveţel
Şi învârte fideluţa
Firicel cu firicel.

O-ntoarce pe furculiţă
Ca pe-o aţă lungă, lungă,
Şi oricât ar răsuci-o
Fideluţa nu se-ncurcă.

Viaţa mi-a jucat o festă,
Se făcea că am sub ochi
Fideluţe subţirele,
Doamne, să nu le deochi!

Şi am răsucit dintr-una
Mai că nu m-am înecat,
Ca o aţă deşirată
Care, vai, în gât mi-a stat.

Dumnezeu m-a pedepsit,
Că prea mult am năzuit
Auzi, ursuleţ să fiu,
Cu baston şi cu chipiu.

Să-mi şterg nasul cu batista
Nu-i de mine, zău aşa,
Darămite fideluţa
S-o mănânc cu mâna mea.

De-aş fi ursuleţ vreodată
Doamne, cât ţi-aş mulţumi,
Lasă-mi visul câteodată
Să visez ce-aş vrea să fiu.

Ca un om să mişc din mână
Cât de mult eu mi-aş dori,
Să mănânc din farfurie
Şi să-nvăţ şi să mă-nchin.

Să am zece butonele
Cu căpşoare mititele,
Ca nişte boboci de floare
Ca să intre-n cheotoare.

Iar la gât, după tipic,
Moş şi babă, cu cârlig.
Un aşa drăguţ veston
Din cocoş te face om.

Unu-mi cere-un butonel
La schimb cu un năsturel.
Accept, dacă butonelul
Seamănă cu năsturelul.

Căci, vezi tu, vestonul meu
Butoni are, toţi la fel,
Şi pe-o parte cheotoare
Rânduite şi egale.

Ştiu precis că moda cere
Ordine şi maniere,
Năstureii toţi de-un fel,
Ori pisică, ori căţel.

Un aşa veston de gală
Nu-i lucru de mântuială,
Că un nasture de soi
Te ridică din noroi.

Când din aţă a căzut
Lumea-ntreagă ai pierdut,
Totul s-a desperecheat
Şi-i doar bun de aruncat.


Acum cocoşelul Găbişor, cel cu inimă bună şi largă, se răzgândeşte şi se-ndură să-şi smulgă din piept un năsturel, ca să-l dăruiască prietenului ce i-l cere.


Însă dacă mă gândesc
Şi socot cât te iubesc,
Atunci eu m-aş îndura
Şi un butonel ţi-aş da.

L-aş rupe din rădăcină
Ca pe-o floare din grădină,
Cu mână tremurătoare
L-aş culege ca pe-o floare.

Şi-apoi n-aş mai cere-n schimb
Pentru darul meu nimic.
Tot ce-i dat e veşnic dat,
Ca un râu neînturnat.

Iar vestonul meu ciuntit,
De un butonel lipsit,
L-aş păstra, că-i bun la frig,
Sărăcuţ, danfofolit.


După ce a visat că se poartă cu vestă şi baston, ca un ursuleţ din poveste sau chiar ca un om adevărat, cocoşelul Gabi a mai avut un vis, de astă dată rău. A visat că i-au căzut, pe rând, toţi năstureii de la veston. S-a dezamăgit. A văzut el că nu-i mare scofală cu îmbrăcămintea asta, care ori se rupe, ori se învecheşte, ori se pătează, ori căreia îi fug nasturii, unul câte unul. Căzut pe gânduri, Găbişor a scris o poezie pe care ne-a trimis-o nouă, oamenilor, să o citim.


Revolta năstureilor

Să vă spun la toţi ceva,
Lumea noastră e aşa:
Feştelită şi căzută
Ca o şăpcălie ruptă.

Când eşti bine îmbrăcat
Hop! Un nasture-a picat,
Unde-i şapcă şi fason
E şi-o gaură în bor.

Când îţi cumperi pantaloni
Nu te-ncap, ori sunt cât doi.
Pantofi noi, zici? Ori te rod,
Ori la ploaie se fac tort.

Omul e pe dedesubt
Ca unul pierit de mult,
Numai ce-i pe dinafară
Se pune la socoteală.

Dă-i jos şapca de pe cap
Şi-ai să vezi un soi de drac:
Ăsta-i omul conformist
Cu profil de poliţist.

Toată ziua-n uniformă,
Doar aşa se simte-n formă.
Are patru nasturi mari
Ca potcoavele de cai.

Cât timp nasturii stau sus
E-mpărat, nimic de spus,
Unul numai de-a picat
Slava i s-a dezumflat.

Că mărirea i se-agaţă
Doar de-un nasture şi-o aţă.
Aşa că, iubiţii mei,
Să-i cinstim pe năsturei.

Fără ei, cine suntem?
Viaţa noastră-i un blestem.
Năstureii s-au vorbit
Şi-o revoltă-au plănuit.

Să sară din cheotoare
Şi s-o ia dura la vale.
Dar nu toţi, ci doar pe rând,
Câte unul, când şi când.

Râsete de năsturei
Or să sune pe alei,
Unde păsări ciugulesc
Şi desculţe dănţuiesc.

Freamătă natura toată
Ca de-o veste minunată.
Năsturei cu ochi şi gură
Râd de ce-au lăsat în urmă:

Imperii brusc dărâmate
Şi iluzii destrămate.
Pe ruina lor răsare
Frumuseţea fără ţoale.

Dumnezeu ne-a dat o haină,
Dar şi sufletul sub haină.
Cu el suntem fericiţi
Şi-n pantofi şi în târlici.

Aşa că, iubiţii mei,
Fiţi atenţi la năsturei.
Ei se duc, dar ce nu pleacă
Este-n om inima-i largă.



© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011