O poveste în versuri, în care Dani cocoşelul se întâlneşte cu un arici virtuos.
Ciugulind de colo-ici,
Dădui nas cu un arici,
Care m-a-ntrebat de vreau
La masă cu el să stau.
C-o să-mi dea nuci şi alune
Şi, dacă poftesc, şi mure.
Şi o să-mi istorisească
Viaţa lui cea pustnicească.
Mă privea cu ochi zglobii,
Rugători, ca de copii,
Cu năsucul tremurând
Şi repede respirând.
Ca să nu-l dezamăgesc
I-am zis grabnic că primesc.
Şi pornit-am amândoi
La bordeiul din trifoi.
Casa lui are portiţă
Făcută din foi de viţă
Şi la uşă are preş
Dintr-un brusture leneş.
Bordeiaşul lui din foi
Ne încape pe-amândoi.
În odaie-i o măsuţă
Cu picior de ciupercuţă.
Becul e un licurici
Care-aruncă mult sclipici,
Cu raze atât de vii
Care fac din noapte zi.
„Ce drăguţ apartament!
Ce frumos aranjament!”
Ariciul s-a bucurat
Văzându-mă încântat.
Însă când să-mi povestească
Viaţa lui cea pustnicească
Am văzut că vocea-i plânge
Şi din ochi lacrima-i curge.
„Lasă-mă să-ţi zic pe nume,
Frăţioare, el îmi spune.
Sufăr de o boală mare:
Lipsa de comunicare.
Lumea-i superficială,
Pune preţ pe poleială.
Cu înfăţişarea mea
N-am atras pe nimenea.
Învelit numai în ace,
Către mine nu-şi întoarce
Nimeni faţa; şi toţi fug,
Şi trăiesc tot singur cuc.
Nu m-aş plânge; singurel,
Eu vorbesc cu Dumnezeu,
Dar mă doare inima
Când văd lumea că e rea.
Un suflet să mă-nţeleagă
Nu există, frate dragă,
Însă dacă tu vei trece
Dincolo de aparenţe,
Sub urâta-nfăţişare
Vei afla un suflet mare
Şi un prieten devotat
Cum nu vei găsi un alt...”
Ariciul asta zicând,
Cu năsucul tremurând,
El se înclină spre mine
Şi merse-n bucătărie.
De acolo se întoarse
Aducând vreo două vase,
Pline cu nuci şi alune
Şi cu delicioase mure.
„Popândelule frumos,
M-adresai politicos,
Eşti un suflet minunat
Şi un om adevărat.
Mulţumesc lui Dumnezeu
Că te-a scos în drumul meu.
Taină mare-i viaţa ta
Şi tu m-ai primit în ea.
Tu munceşti din greu s-aduni
Mâncarea de azi pe mâni.
Dragostea să ţi-o arăt,
Voi lua o mură şi-atât.
Restul pune-l la păstrare
Şi ai grijă, frăţioare,
De proviziile tale,
Bune pentru cine n-are.
Văzându-te-am învăţat
Să nu mai fiu răsfăţat,
Că toată ziua mănânc
Şi fac nazuri ca un prunc.
În loc să fiu înţelept
Ca un popândel select,
Toată vremea sar şi zbier
Şi mă bat cu Floricel.
La plecare aş vrea mult
Rochiţa să ţi-o sărut,
Ca să-ţi demonstrez aşa
Că mă plec în faţa ta.
Eu, care mă cred frumos,
Sunt urât şi sunt bubos,
Tu, care te crezi urât,
Eşti mai frumos decât sunt.
Frumuseţea-i o comoară
Dacă e interioară.
Dacă asta vrei şi tu
Vom fi prieteni de acu”.
La plecare, l-am pupat
Pe creştetul de-mpărat,
Cel cu spini încununat
Precum Cel făr’ de păcat.
Şi plecat-am ruşinat
Către casă, întristat,
Dar şi-nţelepţit, căci eu
M-am văzut cât sunt de rău.
© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011
