Introducere: Sensul spiritual al unei ierarhii
Ierahia, pentru a avea un sens autentic spiritual, se cere a fi întemeiată în dragoste şi responsabilitate, în sensul că acela care este mai mare slujeşte celui mai mic, cu alte cuvinte îl ajută să sporească, împărtăşindu-i din darurile cu care e înzestrat, ocrotindu-l şi călăuzindu-l spre trepte superioare de făptuire şi înţelegere. („Şi s-a iscat între ei şi neînţelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.” – Luca 24, 27). Iisus Hristos însuşi a slujit celor mai mici. Un semn al nobleţei spirituale este atenţia faţă de cei mai mici, mai slabi, mai neajutoraţi decât noi.
La furnici
Într-o bună dimineaţă
Odihneam în iarba creaţă,
Pe sub frunzuliţa mică
Se foia câte-o furnică.
Mică, mică, mai era,
Nu mă vede, îmi ziceam.
De-aş fi tot cât ea de mic
I-aş vedea întregul chip.
Poate că e chiar drăguţă
Cu şorţul de hărnicuţă,
Poate c-o aşteaptă-acasă
Mama ei, să stea la masă.
Furnicuţa în spinare
Ducea o desagă mare:
La tot pasul se căznea
Cu povara după ea.
După-un colţ s-a-mpiedicat
Şi sacul s-a răsturnat,
Nemişcată a rămas
Şi părea fără de glas.
O priveam cum sta aşa
Şi mi s-a strâns inima:
Dacă i-aş putea vorbi
Poate că s-ar linişti.
Însă ea nu mă vedea
Şi nici eu n-o auzeam,
Dar cu sufletul ştiam
Că ea plânge cu amar.
M-am rugat de îngerel
Să mă facă mititel,
Şi-aşa mic, să pot s-ajung
În ţinutul nevăzut.
Să mi se deschidă-n faţă
O privelişte măreaţă,
Care-i cât o-mpărăţie
Ascunsă-ntr-o gămălie.
Frăţioare îngerele,
Fă-mă foarte mititel,
Şi-aşa mic, să mi se pară
Că furnica-i om de seamă.
Iar eu, cavalerul bun,
Să o însoţesc pe drum
Pe nefericita care
Duce lipsă de-ajutoare.
Numai cât voi fi clipit
Ruga mi s-a împlinit.
Am zărit în faţa mea
O fecioară, că stătea.
Cu doi ochi, să n-o deochi,
Strâns încinsă la mijloc.
Nu-mi venea să cred că-i ea,
Era furnicuţa mea.
S-a uitat la mine lung
Şi-am văzut că ochi-i plâng.
Cine eşti?, m-a întrebat
Cu un glas plin de oftat.
Eu sunt Dani bobocel
Şi-s de fel un cocoşel.
Am venit din lumea mea
Ca să te pot ajuta.
Astfel m-am recomandat
Şi din cap m-am înclinat.
Ea tăcea şi am simţit
Cât de tare s-a uimit.
Din priviri m-a cântărit
Şi-a ghicit că nu o mint,
Drept urmare a grăit:
„Bine că ne-am întâlnit.
C-am nevoie de-ajutor,
Frumosule prinţişor.
Ca un vis mi-ai apărut
Oare dorm? Sau trează sunt?
Cine eşti? De unde vii?
Nu cumva sunt năluciri
Toate câte văd acum?
Dinainte-mi eşti chiar tu?
Este prima dată-n viaţă
Când privirea-mi se înalţă
Şi inima-mi de furnică
Nu mai simte-atâta frică.
Lumea voastră-atât de mare
Ne sfărâmă sub picioare,
Ca o umbră uriaşă
Peste noi, cei mici, apasă.
Toţi ne calcă în picioare
Şi nu ştiu de-a noastră jale.
Mor popoare într-o clipă
Şi nu le-auziţi când strigă.
Cât e ziulica plină
Paşii ni-i târâm prin tină
Cu frunţile aplecate,
Ca de moarte însemnate.
Deasupra nu avem cer
Şi nici nu privim spre el,
Cu ochii tot în pământ
Ne e viaţa un mormânt.
Minunată clipă este
Când se-ntâmplă ca-n poveste:
Să-ţi ridici ochii spre cer
Şi să te-oglindeşti în el.
Tu eşti cerul coborît
Chiar aicea, pe pământ.
Ai ieşit în calea mea
Precum mi-a ursit zâna”.
Zicând asta, furnicuţa
Mi-a întins încet mânuţa.
Eu am luat-o într-a mea
Şi-am rămas mult timp aşa.
Apoi ea mi-a povestit
Cum că zâna i-a ursit:
„Într-o zi tu vei privi
Ceru-n ochi, aşa va fi.
Vei scăpa de-acel blestem
Ce-i al neamului tău semn:
Blestemul de-a nu putea
Avea cer asupra ta,
Ci doar o ameninţare
Ca o umbră peste soare
Ce planează-asupra ta,
Aducând cu ea moartea.
De deasupra ta, din nor,
Veni-va un zburător.
El te va lăsa în viaţă
Căci te va privi în faţă”.
Ochi în ochi ne-am tot privit
Şi-n inimi ne-am oglindit.
Cine are chip şi nume
Poate-mpărăţi o lume.
„Surioară, i-am vorbit,
Ochi în ochi când ne-am privit
S-a făcut lumină mare
Ca un soare ce răsare.
Ai venit în viaţa mea
Ca o preafrumoasă stea.
Te priveam şi nu ştiam
Că eşti tu ce căutam.
Fiece bob de nisip
Are-ascuns în el un chip,
Ca un petecuţ de cer
Plin de-adâncuri şi mister.
Suntem orbi şi nu vedem
Că ne cheamă către el
Acel loc ce-i nevăzut
Dacă nu e cunoscut.
Din clipa când te-am privit
Ceaţa grea s-a risipit.
Nu ştiam că ochii tăi
Au atâta viaţă-n ei.
Acum vreau să-ţi mulţumesc
Şi pe drum să te-nsoţesc.
Iată, e amiaza mare
Şi pe cer străluce soare”.
© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu