Introducere: Despre bucuria împărtăşită
A răspândi bucuria în jur este încă una din însuşirile unui caracter nobil. Căci, citim în Scriptură, „nu este mai bună avuţia decât sănătatea trupului şi nu este bucurie mai mare decât bucuria inimii” (Iisus Sirah 30, 16) şi, de asemeni, „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). Iisus Hristos ne spune: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), copiii fiind o continuă sursă de bucurie prin nerăutatea lor.
Călătoria cocoşelului Floricel la Bucureşti
Floricel merge la bal
N-are frac şi n-are şal
Dar şi-a pus o pălărie
Măreaţă ca o câmpie.
Cu umbrela-n cap păşeşte
Şi o clatină regeşte.
A plecat în lumea mare
Să-şi găsească-admiratoare.
Când să urce în trăsură
Coviltirul se dărâmă
De atâta pălărie
Roşie şi fistichie.
Dar afară e frumos
Şi-o să meargă el pe jos.
Umbră mare face-afară
Pălăria cât o ţară.
Floricel merge la bal
La Intercontinental,
Acolo-s fete frumoase
Şi de diferite rase.
Una-i albă, neagră alta,
Dar roşcata-i preferata.
Îi plac blondele, desigur,
Dar roşcatele mai sigur.
Când ajunge la hotel
Îl opreşte-un portărel,
Înclinându-se cu zel:
„Sunteţi domnul Floricel?
Toată lumea vă aşteaptă
Ca pe o cireaşă coaptă.
Au venit ambasadori
Să vă-ntâmpine cu-onor.
Vă privesc ca pe un domn
Al Pălărierilor,
La concurs de pălării
Sunteţi primul între mii!”
Auzind de pălării,
Floricel se fâstâci.
Pălăria se făcu
Mai roşie ca focul.
„E concurs de pălării?”,
Floricică bâigui.
„Dar, desigur, domnul meu,
Sunteţi invitat la el”.
Invitatul de onoare
Este Floricel cel Mare,
El e prim-pălărier.
Să vă conduc în foaier”.
Cu Floricel înainte,
Care lua la tot aminte,
Au intrat în sala mare,
La aleasa adunare.
Ei de cum au apărut
Toată lumea a tăcut,
Cu toţi ochii aţintiţi
Numai la noii veniţi.
Floricel sta şi privea
Şi nu se mai sătura.
Ochişorul lui plutea
Ca-mbătat de ce vedea.
Dar din pălăria lui
Rămăsese un ţugui,
Ca un ciucuraş de pluş
Pe un cap de bebeluş.
Dispăruse pălăria
Uriaşă cât câmpia.
I-o luase un îngerel
Şi-l lăsase doar pe el.
Floricel, dar, nu ştia,
Şi tare se grozăvea,
Capul cum şi-l întorcea
Ciucurele se-nvârtea.
A-nceput şi să danseze,
Să sară şi să braveze,
Neştiind că pălăria
Dispăruse ca stafia.
Apucat de veselie
Era ca o vijelie,
Se făcuse-o tufă vie
Ce sărea-ntr-o nebunie.
„Este viu, ori de hârtie?
Pare-a fi o jucărie”,
Exclamau cei ce priveau
Şi nu se mai săturau.
Corcitura ne’nfricată
Înfrunta o lume toată,
La care se repezea
Să se joace, doar aşa.
Şuşotind că nu-i căţel,
Deşi pare a lătra,
Lumea care se juca
Cu el, nu ştia ce e.
„Cine eşti?”, l-au întrebat
După ce s-au săturat
De jucat. „Sunt Floricel”,
Cu glas mic răspunse el.
„Floricel?!”, au exclamat
Într-un glas toţi; ce-a urmat
E greu de imaginat.
Ca prin farmec, imediat,
Pălăria cât câmpia
Apăru, şi bucuria
De-a-l vedea pe Floricel,
Faimosul pălărier,
Izbucni în adunare,
Ce-nălţă spre cer urale.
Floricel, cu dănţuirea
Şi-a câştigat pălăria.
I-o luase-un îngerel
I-a pus-o pe cap tot el.
Cine-aduce bucuria
Îşi merită pălăria.
© Carmen Caragiu,
© Editura Platytera
2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu