Colţul

Introducere

Dumnezeu ne învaţă aşa: să căutăm în lume frumuseţea ei ascunsă, ceva tainic şi preţios, ceva despre care ne vorbesc poveştile, de care copiii nu se plictisesc niciodată. Tocmai ceva de genul ăsta caută şi cocoşelul Andi, în povestea pe care am să v-o spun. El e prieten cu omul şi e lăsat să se plimbe prin casă. Aici, lui îi plac ascunzătorile, să se pitească după uşi, în colţuri, şi acolo stând, să se gândească la lucruri de poveste, la lucruri rare, cum ar fi o floare de colţ.

Cine-i prea puţin deştept

Ţine calea numai drept.

Nu ştie să o cotească

Şi secrete să găsească.

Dacă ştii cum să păşeşti

Fericirea o găseşti.

Cine a intrat pe uşă

S-o cotească după uşă.
 

Uşa dată de perete

Ţine după ea secrete,

Este colţul celor mici,

Cu mistere şi pitici.

Orice colţ e o răscruce

Unde se-ntretaie-n cruce

Văzutul şi nevăzutul,

Ştiutul şi neştiutul.

Colţu-i tare mititel,

N-ai da doi bănuţi pe el.

Stă în umbră şi smerit,

Ponosit şi părăsit.

Cine-l vede nu îl vede,

Aparent n-are secrete.

Uneori, după un colţ

Se piteşte câte-un hoţ.

Se piteşte, atât ştie,

Are paie-n scăfârlie.

Ăsta-i hoţul de avere,

Rău şi fără maniere.

Însă hoţul de mistere

Nu caută la avere.

După colţ când se piteşte

El mai mult se piticeşte.

Se frământă tot pe loc

Şi s-ar face mic de tot.

Parc-ar sta înghesuit

Într-un loc prea locuit.

Intră cu capul plecat

După colţul fermecat.

Acolo e tainic sfat

Cu sfetnici de neam înalt.

Cine ştie ce-o să fie?

Din cer pică o tichie.

După colţul cu poveşti

Ce-o să fie nu ghiceşti.

Bucuria e aşa:

O taină ce ţi s-ar da.

E ca floarea cea de colţ

Ne’ntâlnită după porţi.

Pleci în căutarea ei

Ca un Făt-frumos din tei.

Căi cotite, cu-ncercări,

Străbaţi peste mări şi ţări.

Cărăruia cea umilă

Dă colţul către lumină.

Taină mare-i drumul strâmt,

Chiar de-i greu de străbătut.

Către el să ne-ndreptăm

Potecuţa s-o aflăm.

Cine ştie să cotească

Flori de colţ o să-ntâlnească.

© Carmen Caragiu

© Editura Platytera

2011