În odaia lui Păun

Fetița de negustor

Pe brațe-și purta odor:

Pruncul care ciripea

Glasul i-l înțelegea.

Se-nnoda din ochii lor

Firul călăuzitor

Ce leagă pământ de cer,

Umplând lutul de mister.

Tatăl ei, un negustor,

Vindea paseri în obor.

Toate-n aur îmbrăcate,

Cum vor sta și împăiate.

Fetița amar jelea

Soarta lor atât de grea.

Într-o zi curaj avu:

Un dar tatălui ceru.

În loc de o păpușică

Să îi dea o păsărică.

Pe-astă păpușică vie

Strâns în brațe să o ție.

Și așa primi pruncuț

Pe păunul cel mândruț.

Îl numi chiar Păunaș

Și-l hrăni cu bob și caș.

Păunaș curând va ști

Ce înseamnă a iubi,

Cunoscu tot ce înseamnă

Marea dragoste de mamă.

Prin ei doi a renăscut

Paradisul pe pământ,

Dar această fericire

Pe pământ n-are să ție.

Mamei, pruncul ei iubit

De vrăjmaș i-a fost răpit,

A murit în primăvară

Când sta iarba să răsară.

„Să iubești păpușă vie

E curată nebunie” –

Negustorul hotărî.

Pe Păun morții-l dădu.

Dar în clipa-n care el

Fu cu sufletul la cer,

Ilenuța se trezi

Din leșin – și ce zări?

Chiar în cămăruța lor

Se căsca din dulăpior

Chiar din ușa lui cărare

Și-o lumină-n a ei zare.

O cărare infinită

Și prin pădurici cotită.

Ilenuța o porni

Încotro nimeni n-o ști.

De departe-un ciripit

Fermecat și preaiubit

Mai adânc o atrăgea

În frunziș de catifea.

O fată a dispărut

Fără urmă-n neștiut.

În zadar au căutat

Trupul ei, cel neaflat.

Scotociră în dulap,

Pe sub pat, pe după pat,

În pivniță și în pod,

Prin ungherele de-un cot.

Ea era de negăsit.

Dar era de negândit

Cineva, cum să dispară

Zăvorât într-o cămară.

Căci bătrânul o-ncuiase

Cu zăvoare vajnic trase

În odaia lui Păun,

Când pieirii îl dădu.

Carmen Caragiu (1965-2015)