O poezie despre ce face cocoşelul Gabi la bucătărie, o bucătărie duhovnicească, unde se prepară prăjituri duhovniceşti.
A fost odată o cuhnie
Nu pe aici, prin prejurime,
Era cuhnia într-un loc,
Să-l cauţi, nu-l găseai deloc.
Cine e mare cuhnier?
Eu, va să zică, eu, mon cher!
Drept cheie, am un degeţel
Care se-nvârte-n lăcăţel.
Sucesc şi intru; sunt pe hol,
Un lung şi intim coridor
Din care se deschid cămări
Cu mii şi feluri de gustări.
Asta e lumea mea; de-aici
Ţâşnesc dulceţuri şi lipici.
Am limba mică, cât un ac,
Dar după ea toate se fac.
Dar nu-i o limbă ca oricare,
Care învârte la mâncare.
Cu ea aromele le-mpart
În sus şi-n jos, în lung şi-n lat.
Dau înapoi ce-a fost luat,
Dreptate fac şi fac curat.
Cu telul bat într-un castron,
Ce n-ar gândi vreodată om.
Iau o virtute, o separ,
De tot ce-i acru şi amar.
O scot din negru-i înveliş
Sub care dau de luminiş.
Ce gust să-i dau? De ciocolată?
Aromă de plăcintă caldă?
Virtutea-i bună, hrănitoare,
Un îndreptar pentru mâncare.
Reţetele le potrivesc
După un gând duhovnicesc.
Dulce, sărat, acru, amar,
Câte puţin din tot presar.
Ce-i foarte dulce nu e bun,
Că-i ca un foc ce scoate fum.
Mănânci, mănânci şi te-năbuşi,
Şi-ţi vine acru de acuşi.
Discret, ca dintr-o depărtare,
Să fie dulcele o boare,
Care-n răcori învăluit
În mentă şi-n iacint.
Să nu ajungi la el uşor,
Să fie dulcele un nor,
Să guşti ca şi cum l-ai privi,
Ori după el tu ai tânji.
Ceva sărat, ceva amar,
Să te despartă de hotar,
Căci ţinta e acolo sus
Şi nu e lesne de ajuns.
© Carmen Caragiu
© Editura Platytera
2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu